Câteva cuvinte despre Memorandumul de la Astana într-un cadru analitic dar infinit mai informal decât am obișnuit pe această platformă și pentru prima dată în limba română, tocmai pentru că acest text l-am redactat original pentru o simplă postare de facebook:

Cei trei „garantori” și anume Rusia, Iran, respectiv Turcia, se angajează să implementeze un armistițiu în patru zone desemnate ca fiind de „de-escaladare” în teritorile vestice ale rebelilor, mai exact: Idlib (+ câteva fâșii din Alep, Latakia), nordul Homs (inclusiv Rastan), Ghouta de est (o zonă rurală a Damascului + cartierele estice din capitală) și sudul Siriei (cu referire la spațiul controlat de rebeli în Quneitra, Daraa și Suweida). În teritorile menționate, acordul prevede încetarea totală a ostilitățiilor dintre Guvernul Assad și opoziția rebelă, referindu-se inclusiv la forțe aeriene, pentru a permite (de aici începe partea amuzantă) acordarea de ajutor medical și implicit întoarcerea voluntară a refugiaților… Implementarea acestor măsuri revine în responsabilitatea țărilor garantoare ce prin comisii de observare și puncte de supraveghere comune vor monitoriza situația, concomitent cu asigurarea liberei circulații pentru populația civilă. Personalul militar însărcinat cu monitorizarea desfășurării prin procedura menționată, va proveni din țările garantoare sau dintr-o parte terță, în conformitate cu consensul semnatarilor. Totodată, acordul menționează importanța luptei împotriva terorismului numind ISIS și al-Qaeada (Hayrat Tahrir al-Sham sau HTS) ca fiind componente direct vizate, deci (goes without saying) nu intră sub incidența acestui acord; adițional se dorește separarea opoziției rebele de elementele radicale, anexate taberei. În două săptămâni de la semnare se vor înființa „Joint Working Group” prin care Turcia, Iran și Rusia vor coopera pentru implementarea acordului printr-un framework formal. Acestea au fost clauzele operative, cele „preambulatory” sunt tipicare unui draft resolution, deci teoretic nu total relevante, însă de menționat e referirea la „integritatea teritorială a Republicii Arabe Siriene” – sigur, o formulare croită pentru acomodarea părții guvernamentale.

Acordul a intrat în vigoare de ieri și se desfășoară pe o perioadă de șase luni, cu posibilitatea de extindere la discreția părților semnatare. Dacă s-ar fi respectat și precedentele zeci de acorduri, războiul era într-o pauză continuă, HTS ar fi fost complet separat de rebeli, iar energia forțelor combatante ar fi concentrată pe ISIS. Acordul deși are un context diferit, în fond este tot un „sweet-talk” cu puține prezumții realiste de implementare. Răspunsul U.S. Department of State ironizează aspectele de bază, sancționând rolul de garator al Iranului (o perpetuă sursă de violență sectantă) și modul necenzurat, prin care Turcia susține toți rebelii (referire și la Tahrir). Iar deși Washington este în principiu de acord cu memorandumul, rămâne sceptic cu privire la materializarea sa și nu și-a asumat vreun angajament, cu toate că propaganda rusă tinde să exagereze „convergența” internațională cu privire la acordul propus de Kremlin… În aceeași idee, nici kurzii prin Partidul Uniunii Democratice (PYD) nu aderă la acord considerând că propunerea e o partiție pe criterii sectante, (puțin ironic) însă marea lor grijă este că s-ar putea să fie trași de mânecă pentru a-i preda lui Bashar al-Asssad auto-proclamata Federație din Nordul Siriei (Rojava).

De menționat este stagnarea taberei loialiste în zonele rebele, cu precădere pe Idlib, Hama sau chiar vestul Alepului și progresul kurzilor susținuți de SUA spre Raqqa, implicit asediul Deir-Ezzorului de către forțele ISIS, tot mai coagulate pe coridorul inferior al Eufratului, sau consolidarea prezenței rebeliilor antrenați în Iordania asupra deșertului estic și zona vamală cu Irak. Notabil este și faptul că opoziția rebelă nu a acceptat formal acordul, tocmai pe fondul rolului de „garantor” deținut de Teheran, doar că Turcia are – practic – responsabilitatea de a-i obliga să adere la condiții.Revenind la Statele Unite, neparticiparea acestei părți la acord slăbește șansele de implementare dar și de solidificare a acestui tratat ca și fundament pentru pace în întregul teritoriu sirian, tocmai pentru că nu acomodează doleanțele unei tabere ce conduce lupta împotriva ISIS și deține un însemnat teritoriu geografic și demografic. Iar pe deasupra, sugestile indirect ale Kremlinului cum că un „no-fly zone” axiomatic asupra zonelor de „de-escaladare” ar restricționat până și campania Coaliției Inherent Resolve condusă de SUA împotriva ISIS, este un exemplu compatibil cu privire la unilateralismul Kremlinului în acord. Implicit, Pentangonul a confirmat că nu va sista eventuale misiuni  împotriva facțiunilor teroriste în spațiul convenit; cu toate că ISIS are o prezență slabă în respectivele zone însă HTS domină porțiuni menționabile, iar împotriva lor operează SUA o campanie discretă de drone.


Scuzați chirilicele, dar am ales harta prezentată de MApN-ul rusesc, tocmai pentru că este varianta oficială a zonelor de „de-escaladare” sub acordul de la Astana, pe baza căreia am operat o serie de modificări: am adăugat teritoriul SDF/YPG, ES+Turcia și cel al rebelilor din deșert (New Syrian Army). În sfârșit, am creionat ipotetice, posibile, speculative căi de acțiune ale loialiștiilor pornind de la anunțul făcut de MApN-ul rus, prin care anunțau operațiuni militare în centrul și estul Siriei.

Să trecem la partea prospectivă:

i. Tendențial, astfel de acorduri au fost creionate în situații de stagnare a luptei Guvern-Opoziție prin care forțele loialiste beneficiau de un repaus tactic dar totuși păstrând un tir de artilerie și bombardamente asupra „buzunarelor” rebele; cei din urmă, primeau o doză continuă de legitimizare prin participarea la astfel de conferințe internaționale, plus că deseori respectau înțelegerea – spre nenorocul lor. Astfel că pe bază istorică suntem îndreptățiți să credem că și în acest caz este vorba de un „time-out” tactic fără intenție și mici șanse de implementare pe termen mediu sau lung.

ii. Contextual, observăm o serie de evoluții în alte teatre de operațiuni, precum guvernoratele Raqqa și Deir-Ezzor, care deși nu sunt la îndemâna logistică sau militară a taberei loialiste, fragmentează ideea de integritate și „atotsuveranitate” a Siriei sub guvernul Assad. Anume, Federația din Nordul Sirie se maturizează politic iar SDF-ul susținut de SUA înregistrează o serie de victorii succesive, ce în puține luni îi va aduce în poziția de a lua cu asalt Raqqa. Pe urmă, retragerea tactică a ISIS în Deir-Ezzor este condiționată de cucerirea orașului cu același nume, aflat sub control assadist încă de la izbucnirea conflictului. Totodată, expansiunea rebeliilor pe granița iordaniană și irakiană este sursa unei noi îngrijorări pentru Damasc-Moscova-Teheran. În consecință, loialiștii ar putea respecta parțial armistițiul pentru a-și comasa forțele în operațiuni îndreptate împotriva ISIS – scenariu de servit cu multă sare – sau împotriva rebelilor din sud-est, a căror izolare de zona vamală spre Iordania ar genera o criză logistică ce inevitabil va slăbi și degrada capacitatea de operare militară.

iii. Acordul poate fi un catalizator pentru alimentarea tensiunilor interne din tabăra rebelă aflate la un nou punct de fierbere în urma ciocnirilor cu Hayat Tahrir al-Sham, de această dată Jaysh al-Islam, în trecut Ahrar ash-Sham. Continua diviziune a rebelilor e marcată de două consecințe: (1) excluderea segmentului militant salafist, anume jihadiștii, care este (nu întâmplător) și cel mai puternic – fapt ce ar legitimiza și curăța imaginea opoziție – dar pe de altă parte (2) ar slăbi per total capacitatea lor de a ține piept regimului.

Nu este necesar ca ipotezele creionate să se respingă reciproc sau să se afle într-un raport competitiv. Principalul marker de prognoză cu privire la o posibilă ofensivă spre Deir-Ezzor, deșertul sud-estic sau spre centrul țării, este comasarea unor forțe semnificative în Palmyra – un realment „cap de pod” în interes operațional. Primele indicii le avem deja, astăzi s-a constatat faptul că rușii au mutat lansatoare de rachete-multiple (sisteme mobil) TOS în Palmyra. Ipoteza s-ar solidifica dacă vedem mai multe divizii mecanizate sau unități ale Tiger Force detașate în zonă. Un astfel de demers alternativ chiar și în fondul unei reale intenții depinde de stabilitatea zonelor convenite în acord, iar observând re-intensificarea luptelor în estul Damascului și în coridorul Hama-Homs, avem un „input” adițional de scepticism. De urmărit…

Cu toate acestea nu avem motive solide să credem că memorandumul de la Astana va fi mai însemnat decât precedentele colecții de maculatură semnate la Geneva sau Viena, poate nici nu merita efortul unei postări atât de lungi, însă contextul enunțat la paragraful „ii” generează posibilitatea unei însemnate schimbări de direcție. Totuși, bombardamentele continuă în regiunile controlate de rebeli, chiar și în acele „de-escalation zones” și mă îndoiesc că toate sunt îndreptate împotriva Hayat Tahrir al-Sham… În sfârșit, nu avem motive nici pentru a ne încredere în „buna-inteție” a demersurilor diplomatice rusești, deci inevitabil războiul își va urma cursul natural din teren.

Pentru mai multe, follow Transylvania Intelligence on Facebook.

Please follow and like us: